Cuvânt la Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci

Evanghelia: Marcu 8,34-38.9,1

Şi chemând la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinţii îngeri. Şi le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu, venind întru putere.

Duminica aceasta, urmând Sărbătorii cinstirii Sfântului Lemn al Crucii pe care a fost răstignit cu trupul Mântuitorul nostru Iisus Hristos,  tratează firesc tot despre semnificaţia crucii (odovania praznicului, sau sfârşitul lui având loc abia luni, pe 21 septembrie), dar se pune accentul mai mult pe sufletul omenesc, pe valoarea acestuia în relaţia pământ-cer, pe veşnicia pe care acesta ne-o aduce, atunci când Dumnezeu aşează sufletul în trupul nou creat în pântecele mamei. Suntem deopotrivă veşnici cu Dumnezeu, pentru că amprenta dumnezeirii există în fiecare dintre noi; suntem sau nădăjduim să devenim purtători de Hristos, adică "hristofori". Purtăm chipul Lui Dumnezeu prin creaţie şi nădăjduim să ajungem la asemănarea cu Dumnezeu. Unii dintre noi oamenii, înţelegem greşit modul în care trebuie să ne raportăm la Izvorul Vieţii, la Creator, uitând că noi nu suntem consecinţa întâmplării, că existenţa noastră pământească, temporală şi temporară, are un scop, acela al Creatorului care crează...suflete şi le aşează în trupuri, care să fie "slugi" vrednice, mulţumitoare, recunoscătoare. Primim viaţă de la Dumnezeu...dar Dumnezeu nu se opreşte aici. Ne ridică din întunericul păcatului, prin "baia naşterii din nou", adică prin botez, ne dăruieşte "putinţa de a nu greşi", ne îmbracă cu haina harului, cu îmbrăcămintea cea caldă a Bisericii Sale; ne pune la îndemână pe tot parcursul existenţei noastre, care ne-a dăruit-o "liberă", nu "libertină", arme duhovniceşti: Sfintele Taine, Ierurgiile, etc; Dumnezeu poartă grija fiecăruia dintre noi, pentru că El doreşte o relaţie personală cu fiecare dintre noi. Nu suntem doar cifre aşa cum figurăm în evidenţele unui stat, a unei municipalităţi...nu suntem doar un CNP (cod numeric personal), ci suntem PERSOANE (prosopon în lb. greacă, care semnifică chip, faţă). Deci Dumnezeu ne-a făcut persoane, asemănându-ne cu El. Prin asemănarea părţii noastre din nou (a sufletului) cu Dumnezeu, devenim persoane, avem sau dobândim PERSONALITATE.

Un necredincios îi spunea odată unui preot că nu poate crede în existenţa sufletului. “La urma urmelor”, spunea el, “puteţi merge la un laborator medical şi veţi vedea că omul este de fapt doar apă, zahăr, fosfor, carbon, amidon…” Preotul i-a spus că nu doreşte să continue discuţia, ceea ce l-a înfuriat pe necredincios. “Mă aşteptam la aşa ceva. De fiecare dată când nu puteţi da un răspuns logic, refuzaţi să continuaţi discuţia.” Preotul i-a răspuns calm: “Sunt om cu raţiune, şi tocmai de aceea refuz să vorbesc cu o grămadă de apă, zahăr, fosfor, carbon, amidon…”

Ia sufletul unui om din trup, şi tot ce îţi rămâne sunt nişte materii chimice, valorând puţin sau nimic. Pune însă un suflet într-un trup şi omul va valora mai mult decât întreg universul. Sufletul aşadar este "demn" de luat în seamă, pentru are trei calităţi extraordinare: 1. - este creat după chipul Lui Dumnezeu; 2. - a fost răscumpărat prin jertfa pe Cruce a Mântuitorului Iisus Hristos  şi  3. - este veşnic, nemuritor.

Rugăm pe Dumnezeu să ne dăruiască discernământ duhovnicesc, să putem diferenţia plăcerile trecătoare îndreptate deseori către trup, de cele veşnice, care sfinţesc şi trupul şi sufletul.