Predică la Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci - 2009

Iubiţi fraţi şi surori întru Domnul,

Evanghelia zilei, de numai 5 versete (In. 3, 13-17) e una hristologică, pentru că ne vorbeşte despre ce a făcut şi face Hristos pentru noi, ca să ne mântuim fiecare în parte. Pentru că mântuirea e o realitate personală, foarte dinamică, care se lucrează la modul prezent şi continuu în persoana noastră, la întrepătrunderea dintre lucrarea lui Dumnezeu şi a noastră şi a tuturor celor care ne înconjoară şi vin în relaţie cu noi.

Mântuirea noastră e un mare dar. Un dar al dragostei dumnezeieşti, lucru pe care îl subliniază primul verset al Evangheliei de astăzi: “şi nimeni nu s-a suit /urcat în cer, ci numai Cel care S-a coborât din cer, [adică] Fiul Omului” (v. 13). Mântuirea noastră e darul venit din cer, e darul venit din sânul Prea Sfintei Treimi, pentru că e starea personală de  fericire dumnezeiască, care se dobândeşte în relaţie cu Cel venit din cer, adică cu Fiul lui Dumnezeu întrupat.

Nimeni nu s-a urcat în cer, dintre oameni, ca să ne fie Mântuitor. Adică oamenii nu se pot mântui pe ei înşişi, nu se pot salva de la moarte, nu se pot înnemuri de unii singuri. Ci, Cel care S-a urcat cu trupul la cer, cu trupul Său îndumnezeit, luat din Fecioară, cu care a făcut minuni şi cu care ne-a învăţat, cu care a suferit pe cruce, cu care a înviat, S-a înălţat la ceruri mai apoi şi a şezut de-a dreapta Tatălui, e Fiul lui Dumnezeu întrupat, adică Fiul omului.

Însă El a coborât din cer, fiind Fiul născut din Tatăl din veci, făcându-se, prin întrupare, Fiul Fecioarei, adică Fiul omului, pentru că S-a făcut pe Sine copărtaş şi firii umane, El, Dumnezeu fiind. Adică Mântuitorul nostru e Dumnezeul nostru şi niciunul dintre oameni nu ne poate mântui, ci numai El. Hristos, Dumnezeu şi om în acelaşi timp, este singurul Mântuitor al vieţii noastre, singurul Stăpân şi Domn al vieţii noastre.

Şi El, singurul, S-a pogorât din cer şi la înfăţişare S-a făcut ca noi, afară de păcat, pentru ca să ridice firea noastră acolo, unde ea nu mai fusese niciodată: adică de-a dreapta Tatălui, mai presus decât toate Puterile cereşti, în sânul Dumnezeirii.

De fapt In. 3, 13 vorbeşte despre capătul iconomiei lui Hristos pentru noi: a dus firea umană de-a dreapta Tatălui, prin moarte şi înviere, acolo unde nimeni nu s-a urcat şi nu se putea şi nu se poate urca, adică în Dumnezeu.

De aceea e foarte importantă precizarea de aici, fiindcă exclude ideea unor mântuitori paraleli cu Hristos. Noi nu ne mântuim prin Buddha, prin Muhammad, printr-un extraterestru necunoscut sau printr-un sistem politic sau economic, ci mântuirea noastră e relaţie, e comuniune cu Hristos Dumnezeu şi cu Prea Sfânta Treime.

Tocmai de aceea mântuirea noastră e atât de profundă şi de serioasă pentru că e o relaţie continuă, totală cu Dumnezeu, e iubire neîntreruptă, de fiecare moment, cu Dumnezeu. Orice respirare a noastră se face cu Dumnezeu. Orice clipă e cu El şi a Lui. Orice lucru e gândit prin harul Său şi ca în faţa Sa, pentru că suntem înaintea ochilor Săi, cei pururea luminoşi, în fiecare detaliu al vieţii noastre.

Mântuirea e o drăgăstoasă viaţă cu Dumnezeu, o atentă şi delicată purtarea a noastră cu Dumnezeu şi cu semenii noştri. Mântuirea nu e bădărănie, nu este exclusivism, nu este nu mă interesează. Mântuire înseamnă a fi mereu cu Cel iubit. A suspina după El. A suspina pentru cei care nu Îl cunosc pe El, pe Cel, Care S-a coborât din cer, pentru ca să îi urce pe oameni în cer, pe oamenii îndumnezeiţi, ca şi umanitatea Lui.

Şi cum să nu fie cutremurătoare această realitate, exaltantă la culme, când auzi, că pentru tine, oricare ai fi tu, Dumnezeu S-a coborât, ca să devină om şi să sufere toate pentru tine? Această coborâte a Lui ne vizează pe fiecare dintre noi, pe fiecare în parte.

El face un lucru incredibil, cutremurător pentru întreaga făpură: Se coboară la om, ca să îmbrace firea noastră. Tocmai de aceea “n-au cunoscut, cum Te-ai întrupat, Puterile cele fără de trup”. N-au cunoscut această “taină străină”, nouă şi preaminunată a întrupării Tale, Doamne!

Însă întruparea Lui a avut drept sens trecerea prin suferinţă şi moarte, ca să întărească firea umană, cea slăbită prin poftă şi mânie. El vine ca să îndumnezeiască firea umană, adică s-o facă ascultătoare, întru toate, Dumnezeirii. Şi El face umanitatea Sa asumată, ascultătoare întru toate şi deschisă cu totul slavei Sale celei veşnice şi fiinţiale.

Ceea ce s-a petrecut şi se petrece cu umanitatea lui Hristos, în relaţia ei ipostatică sau la nivelul relaţiei ipostatice cu dumnezeirea Sa înseamnă ceea ce se petrece cu umanitatea noastră în relaţie directă, intimă şi profundă cu harul dumnezeiesc necreat, veşnic. Pentru că mântuire personală înseamnă trăire continuă în şi prin harul lui Dumnezeu, în ascultare totală şi iubitoare şi deplină faţă de Dumnezeu.

Însă, pentru ca să putem noi să ne mântuim, trebuia ca Mântuitorul nostru să Îşi asume şi să ducă firea umană, prin toate cele ale vieţii Sale pământeşti, până la dreapta Tatălui, pe tronul Dumnezeirii, adică până acolo, până unde nimeni nu a fost şi nimeni nu va mai urca, pentru că doar El este Mântuitorul întregii creaţii.

În v. 14, moartea pe cruce a Domnului e calificată drept înălţare: “Şi, după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, trebuia [ca tot] astfel să Se înalţe Fiul omului”. Un verb dureros: trebuia sau era necesar (di, în limba greacă veche) ca El să moară. De ce era necesar ca El să moară? În mitologii diverse, dumnezeii sau zeii vin pe pământ (dacă vin, dacă le place smagul de aici) ca să se distreze, să facă sex, să mintă pe oameni sau să îi corupă şi să-i omoare.

Numai Domnul slavei, Fiul Tatălui vine pe pământ nu ca să Se distreze ci să sufere, pentru ca să scoată din umanitatea noastră morbul morţii şi al păcatului, morbul neascultării. Şi Se face ascultător al Tatălui până la moarte şi aceea nu orice moarte, ci moarte pe cruce. Moartea cea mai infamă a momentului, moarte de ocară, moarte pentru nelegiuiţi…

Cel fără de păcat trebuia să moară pentru noi, pentru ca să ne ridice la ceruri, să ne facă cetăţenii veşniciei. Tocmai de aceea crucea, asceza, moartea în credinţă e o înălţare, pentru că ne face mai înalţi decât păcatul, decât lumea această, decât toate, pentru că ne face cereşti. Din pământeşti, oameni cereşti. Din muritori, ne face nemuritori. Dar nemurirea nu se poate fără asceză, fără moartea faţă de sinele nostru păcătos şi lejer şi grosolan, rudimentar, pământesc.

De aceea luni, pe 14 septembrie, e zi de post, de cruce, în ziua înălţării Sfintei Cruci, pentru că mântuirea e durere şi nu stat la soare, cu suc în mână, sub umbreluţă…Dacă ţi place confortul şi nu postul, şi nu durerea, şi nu lupta cu tine…eşti trupesc, eşti teluric şi nu ai, în sânge, ritmurile veşniciei, sădite de Acela, Care singur S-a coborât din cer, pentru ca pe mine, omul pământesc, să mă facă om ceresc.

El e Şarpele mântuirii noastre, după tipul şarpelui din pustie, ridicat de Moise,  în urma revelaţiei dumnezeieşti, Care Se ridică prin cruce şi moarte şi surpă domnia şarpelui celui vechi, care prin minciună şi înşelătorie a surpat demnitatea duhovnicească a oamenilor. Pentru că omul a fost zidit de Dumnezeu, dintru început, ca să fie în comuniune cu El şi nu pentru ca să fie fiul neascultării.

Tocmai de aceea Fiul Se face ascultător Tatălui întru toate şi, împreună cu Duhul Sfânt, îndumnezeieşte firea noastră, luată din Prea Curata Fecioară.

V. 15 e urmarea a ceea ce a făcut Domnul pentru noi. El a împlinit toate, în ascultare faţă de Tatăl, pentru “ca tot cel care crede întru El să aibă viaţă veşnică”. Şi de când avem viaţă veşnică? De atunci, de când începem să credem întru El, cu toată iubirea şi fiinţa noastră. Tot cel care crede întru  El e tot cel care face toate pentru El. De aceea şi Domnul le spune Ucenicilor Săi, că oamenii îi vor vedea ai Lui, îi vor recunoaşte ai Săi, dacă vor face tot ceea ce El le-a poruncit, în relaţe vie cu El.

Împlinirea poruncilor vine de la sine, dacă suntem în relaţie vie cu Domnul, pentru că împlinirea lor e semnul atenţiei şi al delicateţii şi al cuminţeniei pe care o are adevărata relaţie cu Domnul. Şi ştim şi cum să le împlinim, pentru că Domnul ne învaţă, în relaţie cu Sine, ce să facem în mod practic.

Viaţa veşnică nu e un apanaj doar al eshatologiei. Viaţa veşnică e viaţa pe care a sădit-o Dumnezeiescul Boez în noi şi pe care o trăim, neîncetat, deşi suntem oameni ai istoriei, în relaţie cu Dumnezeu. Veşnicia a venit în timp şi continuă să vină tot mai mult, pentru că Dumnezeu a venit în timp şi S-a făcut om şi a făcut, ca toate ale Sale şi ale noastre să aibă amprenta harului veşnic.

Toate slujbele Bisericii şi toate virtuţile creştinilor duc istoria spre veşnicie. Dumnezeu duce toată istoria spre veşnicie, pentru ca să o înveşnicească prin transfigurarea ei dumnezeiască. Teologia Bisericii Ortodoxe e o pozitivitate absolută, pentru că, pe de o parte, vorbeşte despre posibilitatea mântuirii fiecărei persoane în parte iar, pe de altă parte, vorbeşte despre transfigurarea întregii existenţe, prin slava Treimii.

Numai că sfinţenia e dură, dar e reală şi posibilă. Acolo unde se fac paşii reali ai îndumnezerii ei se văd, sunt vizibili pentru ochii duhovniceşti, dar chiar şi cei mai păcătoşi dintre oameni simt diferenţa dintre viaţa lor şi cea a oamenilor lui Dumnezeu. Pentru că ceea ce atrage la noi, creştinii ortodocşi, e mireasma vieţii veşnice din noi, care e veşnicia şi darul lui Dumnezeu.

Şi oamenii care caută, care sunt plini de dorul apei vieţii şi al hranei celei veşnice vin la har, la veşnicie, “pentru că  astfel a iubit Dumnezeu lumea (ton cosmon), încât a dat pe Fiul [Său, Cel] Unul Născut (ton Monogheni), ca tot cel care crede întru El să nu piară / să nu fie distrus (mi apolite), ci să aibă viaţă veşnică” (v. 16).

Cum să nu piară sau să nu fie distrus? Vorbeşte Dumnezeu aici despre o distrugere a celor păcătoşi, despre o desfiinţare ontologică a lor? Dacă ar vorbi despre o defiinţare ontologică, după moarte, a celor păcătoşi, atunci am vorbi despre desfiinţarea Iadului, pentru că demonii şi păcătoşii, într-o asemenea interpretare, ar fi distruşi fiinţial de către Dumnezeu.

Însă verbul a distruge de aici se referă la distrugerea sensului comunional al persoanei umane. Dacă omul iese din relaţia cu Dumnezeu, adică din relaţia mântuirii şi a fericirii lui veşnice, el nu îşi mai împlineşte menirea. Nu îşi mai poate găsi bucuria nicăieri, pentru că menirea ontologică, creaturală, din sau potrivit creaţiei sale de către Dumneze e aceea, de a se împlini numai în relaţia cu Dumnezeu.

Tocmai de aceea, necredinciosul, care îşi caută fericirea în bani, în petreceri, în sexualitate, în băutură sau droguri, în cruzime sau fapte haotice, caută, caută peste tot fericirea, o caută peste tot şi nu o găseşte. Ţipă, urlă după fericire, după bucurie, după seninătate şi nu Îl găseşte pe Dumnezeu. Nu Îl găseşte pentru că caută obiecte şi nu o Persoană şi comuniunea cu Ea. Mai bine-zis o comuniune cu o Treime de Persoane, veşnice şi Care Se iubesc şi Se pun în evidenţă Una pe Alta.

Dacă vedem în viaţă o posesiune egoistă şi unilaterală o pierdem, pentru că nu ne găsim împlinirea. Pentru că împlinirea noastră e comuniunea cu Dumnezeu şi cu semenii. De aceea şi mântuirea personală include semenii şi nu e o relaţie eu-Tu, numai între mine şi Dumnezeu. Mântuirea nu e un subiectivism, care face abstracţie de semeni şi de cosmos, de lume. Tocmai de aceea noi ne rugăm pentru întreaga lume şi nu numai pentru noi, pentru că mântuirea e un Rai împreună cu alţii şi nu un Rai singur, numai pentru noi.

El a coborât din cer pentru că a iubit şi iubeşte cu nesaţ lumea, creaţia Sa. Logosul dumnezeiesc, Fiul Tatălui şi Fiul omului a mizat pe om, pe mântuirea lui, pe reponsabilitatea lui. Şi mulţi L-au crezut şi L-au iubit cu înfocare iar cei care nu au făcut-o, nu o fac şi nu o vor face, i-au dat, îi dau şi îi vor da dreptate Lui, chiar dacă nu vor, pentru că nu găsesc alt Mântuitor, în afară de El.

El, singurul şi unicul Mântuitor, Care ne duce, prin Duhul, la Tatăl. Domnul, Care ne duce, prin Duhul Său, la Cel dintru Care Duhul purcede. Şi El ne strigă, ne caută şi ne doreşte, El, Domnul slavei, “căci nu a trimis Dumnezeu [Tatăl] pe Fiul în lume, pentru ca să judece [crini, în gr.] lumea, ci pentru ca să mântuiască [soti, tot în gr.] lumea, prin El”.

Peste tot în Evanghelia de astăzi, cuvântul de prim-impact e mântuirea. Mântuirea, care înseamnă coborârea Lui la noi, înălţarea Sa pe cruce, pentru ca, mai apoi, să şadă, cu umanitatea Sa îndumnezeită, de-a dreapta Tatălui, credinţa întru El, împlinirea poruncilor Sale cu toată dragostea şi delicateţea, curăţirea de patimi, simţirea în noi a vieţii veşnice, adică a harului dumnezeiesc, pentru că El nu a venit ca să ne judece, să ne impute greşelile, ci pentru ca să ne facă fiii Săi după har.

Întru El avem viaţa veşnică, pentru că viaţa veşnică e curăţie şi comuniune. Viaţa veşnică e altceva decât egoismul, decât prostia, decât corupţia, decât vanitatea, decât intoleranţa. Viaţa veşnică e, mai întâi de toate, să Îl vezi pe El, să Îl vezi pe El în tine, în alţii, peste tot şi să ştii că sensul e comuniunea şi nu războiul, nu minciuna, nu o lege oarbă, nu o viaţă robotizată şi meschină.

Sensul e să simţi al cui rob eşti. Cine e Dumnezeul tău. Unde mergi tu. Cu cine mergi şi pentru cât timp. Şi, mai ales, ce eşti tu, cum eşti tu, cum te vezi pe tine însuţi.

Dacă te vezi gol, vino la Cel, Care te acoperă cu harul Său!

Dacă eşti neînvăţat, vino şi învaţă de la Cel Atotştiutor!

Dacă te simţi neiubit, vino la Cel, Care a coborât din cer, din iubire nespusă pentru tine, ca să te ducă la Sine!

Dacă nu ştii ce îţi trebuie, atunci învaţă că îţi trebuie să renunţi la tine, cel păcătos, pentru ca să te înalţi, prin asceză, la viaţa cerească!

Cel care S-a pogorât din cer e Fiul omului, Care S-a înălţat la cer şi Care ne înalţă la cer pe noi toţi.

Vă doresc o săptămână plină de atenţie şi de milă! Dacă nu ne e milă, nu am învăţat nimic din crucea lui Hristos. Şi să nu fie! Amin!

Text preluat de pe blogul Părintelui Dorin Picioruş.