Doamne îţi mulţumim că îţi aduci aminte de noi, atunci când noi uităm de Tine! Îţi mulţumim că ne împărtăşeşti din iubirea Ta, atunci când noi nu mai avem iubire! Doamne îţi mulţumim că ne-ai creat; astfel ne arăţi cât de mult ne iubeşti şi cât de importanţi suntem pentru Tine! Ajută-ne să simţim pentru Tine, aşa cum simţi Tu pentru noi; să gândim la Tine, aşa cum Te gândeşti Tu la noi; să facem pentru Tine, măcar puţin din ce faci TU pentru noi!

14 iunie 2009

Predica la Duminica I dupa Rusalii, A Tuturor Sfintilor – Pr. Prof. Ioan G. Coman

ioan_g_coman
Cuvânt la Duminica Tuturor Sfinţilor
Iubiţi credincioşi,
“Marele praznic al Pogorârii Sfântului Duh, praznicul întemeierii Bisericii, a adus şi aduce bucuria şi bogăţiile revărsării luminii sfinţitoare peste Apostoli şi peste toţi aceia cărora vor duce mesajul şi fapta Evangheliei. Sfântul Duh a sfinţit pe Fecioara Maria, pe ucenicii Domnului şi pe urmaşii acestora. El a aruncat sămânţa sfinţeniei în sufletele oamenilor şi ridică din ei cununi de flori pe pieptul şi grumazul Bisericii.
Sfinţii au fost şi sunt eroi ai Duhului Sfânt în viaţa pământească pe care o înfrumuseţează şi o întăresc luptând contra răului de tot felul. Ei sunt vitejii Bisericii, pe care o slujesc, o împodobesc şi o înalţă prin gânduri, cuvinte şi fapte de credinţă, de dreptate, de bunătate, de dragoste, de curăţenie, de răbdare, de smerenie, de veghe şi luptă continuă pentru desăvârşire.
Ei mărturisesc neîntrerupt şi pretutindeni pe Dumnezeu, în toate situaţiile, cu toată căldura unei râvne mereu aprinse şi biruind toate piedicile. Ei „prin credinţă au biruit “, au făcut dreptate, au dobândit făgăduinţele, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul săbiei, s-au împuternicit, din slabi ce erau s-au făcut tari în război, au întors taberele vrăjmaşilor lor în fugă” (Evrei 11, 33-34). „Alţii au suferit batjocură şi bici, ba chiar lanţul şi închisoarea, au fost ucişi cu pietre, au fost puşi la cazne, au fost tăiaţi cu fierăstrăul, au murit ucişi cu sabia, au pribegit în piei de oaie şi de capră…” (Evrei 11, 36-37).
Oameni ca şi noi, uneori apăsaţi de păcate, dar hotărâţi să redevie fii ai lui Dumnezeu şi adevăraţi fraţi ai oamenilor, sfinţii au biruit, sau sunt pe cale să biruiască răul au aruncat de pe ei hainele de piele şi au început să îmbrace hainele Duhului, îmbunătăţindu-se şi înfrumuseţându-se cu podoabe duhovniceşti. Chipului celui stricat şi urâţit de păcat ei îi redau frumuseţea cea de la început, aceea a chipului lui Dumnezeu, ostenindu-se să împlinească porunca Mântuitorului: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru din ceruri desăvârşit este” (Matei 5, 48). Sfântul doreşte să realizeze în el chipul lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu.
Varietatea vieţii sufleteşti a oamenilor, a vieţii istorice a lumii şi a darurilor Sfântului Duh a făcut şi face ca sfinţii să nu fie toţi de acelaşi fel şi pe aceiaşi treaptă: unii au fost patriarhi, alţii prooroci, alţii apostoli, alţii mucenici, alţii Părinţi ai Bisericii sau simpli credincioşi, alţii miniştri sau servitori, alţii liberi sau robi, alţii nevoitori în lume sau în pustiu, alţii împăraţi şi alţii soldaţi, alţii învăţaţi şi alţii neînvăţaţi, alţii tineri şi alţii în vârstă, unii bărbaţi şi altele femei, în diferite veacuri şi pe întreaga suprafaţă a pământului. Aceasta răspunde cuvintelor Mântuitorului: „În casa Tatălui Meu multe lăcaşuri sunt”.
Sfinţii, aceste flori şi roade ale Bisericii luptătoare şi triumfătoare, au fost şi sunt folositori oamenilor şi în viaţa aceasta şi dincolo.
În viaţa aceasta, ei au ajutat şi ajută pe cei nevoiaşi şi pe cei nenorociţi cu mijloacele lor materiale sau cu munca lor, cu sfatul, cu îndemnul, cu fapta cea bună, cu pilda lor de fiecare clipă, mergând uneori până la a-şi da viaţa pentru fraţii lor, asemenea lui Hristos, Marele Mucenic. Sfinţenia lanţului mucenicilor şi a sfinţilor înconjură lumea şi o apără de otrava răului.
Iubiţi credincioşi,
Sfinţii au fost şi sunt preţuiţi de oameni prin cinstirea care li se aduce şi prin bisericile şi măreţele catedrale ce s-au ridicat şi se ridică în amintirea lor. Unii dintre ei au lăsat opere nepieritoare de teologie, de filosofie, de desăvârşire duhovnicească, de liturgică, de oratorie, de ştiinţă, de artă literară, de educaţie. Alţii au creat şcoli, spitale, aşezăminte de asistenţă socială şi au luptat împotriva robiei, a exploatării, a urii şi a războiului, încercând să facă din cetatea pământească o cetate cerească. Mulţi dintre ei au luat parte la sinoade ecumenice şi locale, contribuind prin credinţa şi ascuţirea minţii lor la lămurirea şi formularea adevărurilor de învăţătură ortodoxă. Unii dintre ei şi cei mai fericiţi, au văzut faţă către faţă pe Domnul nostru Iisus Hristos şi au fost cu El în timpul petrecerii Sale pământeşti, ca Sfântul Ioan Botezătorul şi Sfînţii Apostoli. Alţii au pus temelia unei lumi şi ere noi, ca Sfinţii Justinian şi Ciprian, Irineu şi Atanasie, Capadocienii şi Ilarion, Ioan Gură de Aur şi Grigorie de Nissa, Maxim Mărturisitorul şi Ioan Damaschin, adevăraţii Samsoni ai credinţei. Alţii au dat tărie de stâncă Bisericii prin mărturiile lor în împrejurări grele sau importante, ca sfinţii Antonie, Nicolae, Spiridon ş.a.
Acest „nor de mărturii” (Evrei 12, 1) ne ocroteşte acum şi dincolo, în viaţa cealaltă, unde sfinţii alcătuiesc Biserica triumfătoare. Prin îmbunătăţirea şi apropierea lor de Dumnezeu, ei au puterea de a duce rugăciunile noastre în faţa lui Dumnezeu şi de a stărui pe lângă El spre a fi împlinite. Minunile care se fac uneori la mormintele sau cu moaştele lor, precum şi descrierea vieţii şi gândirii lor formează un izvor de întrarmare şi de înalte bucurii duhovniceşti.
Puterea Sfântului Duh face şi astăzi sfinţi prin revărsarea continuă a darurilor Sale în sufletele credincioşilor care cercetează Biserica. Darurile Sfântului Duh nu se împuţinează şi nu încetează niciodată, fiindcă niciodată nu va înceta setea sufletului creştin după sfinţenie şi după Dumnezeu, Sfinţenia înseamnă astăzi, ca şi altădată, lupta stăruitoare împotriva nedreptăţii, a minciunii, a întinării vieţii personale şi a vieţii de familie, a urii, a robiei, a trufiei, a lăcomiei, a bolii, a ignoranţei, a lenei, a intrigii, a neînţelegerii, a războiului, într-un cuvânt, lupta contra tuturor relelor care macină viaţa oamenilor. Şi cum viaţa oamenilor, astăzi, nu numai că nu se menţine, dar şi sporeşte cantitativ, deşi are încă destule umbre, este firesc să tragem concluzia că Dumnezeu voieşte acest lucru pentru sfinţii Săi, care se nevoiesc între noi pentru munca noastră şi pentru a noastră mântuire.
Se poate pune întrebarea: “Unde şi care sunt acei sfinţi, căci noi nu-i vedem ?”
Dacă şi-ar face o autoprezentare sau ne-ar lăsa atraşi de publicitate, sfinţii n-ar mai fi sfinţi, fiindcă însuşirile principale ale unui sfânt sunt: smerenia sau discreţia, desăvârşirea, munca mistuitoare şi rugăciunea unită cu jertfa pentru alţii. Un adevărat sfânt este în continuă mistuire a puterilor sufleteşti şi trupeşti, este o făclie mereu arzândă şi mereu temându-se că n-are timp să isprăvească totul. Fiind întruparea dragostei şi a jertfei pentru toţi, sfântul „rabdă îndelung, este plin de bunătate, nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte, nu se poartă cu necuviinţă”, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu pune la socoteală răul, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr, toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă” (I Corinteni 13, 4-7). Unde şi când întâlnim un asemenea om, să ştiţi că avem în faţa noastră un sfânt.
Biserica Ortodoxă Română a dat şi dă sfinţi încă din perioada strămoşilor, din epoca daco-romană, prin acei martiri la Dunărea de Jos din vremea lui Diocleţian, apoi prin vestiţi scriitori patristici ca Ioan Casian şi Dionisie cel Mic din Dobrogea, mai pe urmă, în Evul Mediu, şi aproape de noi acea ceată în frunte cu Ion Valahul, Calinic de la Cernica, Iorest şi Sava Brancovici, Oprea Miclăuş, Sofronie de la Cioara ş.a., canonizaţi în anul 1955, sub arhipăstorirea Prea Fericitului Părinte Patriarh Justinian şi pe care poporul dreptcredincios român îi cinsteşte de secole, Seria sfinţilor români nu se încheie aici, căci poporul nostru născut creştin are sfinţenia în însăşi fiinţa lui pe care nici o vitregie n-a sfârşit-o. El păstrează şi sporeşte această sfinţenie în Biserica noastră care-l învaţă să muncească, să lupte pentru dreptate şi adevăr şi să se poarte „blând şi smerit cu inima”.
Să rugăm pe toţi sfinţii să ne ajute spre a le urma pilda şi a ne îndruma sub omoforul dragostei lor; să facem şi să răspândim tot binele în lumea cea nouă care se ridică şi care caută cu ardoare adevărul, dreptatea, pacea şi bunătatea. Amin!”
(Pr. Prof. Ioan G. Coman, Glasul Bisericii, 1998, nr. 5-8, pag. 19-21)
- preluare de pe blogul pr. Gabriel Militaru > www.prgabriel.wordpress.com

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Vă mulţumim pentru că ne scrieţi!
Părerea d-voastră contează pentru noi!

Aici puteti vedea toate imaginile de pe acest blog

ESTE INTERZISA COPIEREA SAU REPRODUCEREA PARTIAL SAU TOTAL A CONTINUTULUI ACESTUI BLOG FARA ACORDUL AUTORULUI DE DREPT! Page copy protected against web site content infringement by Copyscape

View My Stats