Doamne îţi mulţumim că îţi aduci aminte de noi, atunci când noi uităm de Tine! Îţi mulţumim că ne împărtăşeşti din iubirea Ta, atunci când noi nu mai avem iubire! Doamne îţi mulţumim că ne-ai creat; astfel ne arăţi cât de mult ne iubeşti şi cât de importanţi suntem pentru Tine! Ajută-ne să simţim pentru Tine, aşa cum simţi Tu pentru noi; să gândim la Tine, aşa cum Te gândeşti Tu la noi; să facem pentru Tine, măcar puţin din ce faci TU pentru noi!

20 septembrie 2009

Cuvânt la Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci

Evanghelia: Marcu 8,34-38.9,1

Şi chemând la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinţii îngeri. Şi le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu, venind întru putere.
Duminica aceasta, urmând Sărbătorii cinstirii Sfântului Lemn al Crucii pe care a fost răstignit cu trupul Mântuitorul nostru Iisus Hristos,  tratează firesc tot despre semnificaţia crucii (odovania praznicului, sau sfârşitul lui având loc abia luni, pe 21 septembrie), dar se pune accentul mai mult pe sufletul omenesc, pe valoarea acestuia în relaţia pământ-cer, pe veşnicia pe care acesta ne-o aduce, atunci când Dumnezeu aşează sufletul în trupul nou creat în pântecele mamei. Suntem deopotrivă veşnici cu Dumnezeu, pentru că amprenta dumnezeirii există în fiecare dintre noi; suntem sau nădăjduim să devenim purtători de Hristos, adică "hristofori". Purtăm chipul Lui Dumnezeu prin creaţie şi nădăjduim să ajungem la asemănarea cu Dumnezeu. Unii dintre noi oamenii, înţelegem greşit modul în care trebuie să ne raportăm la Izvorul Vieţii, la Creator, uitând că noi nu suntem consecinţa întâmplării, că existenţa noastră pământească, temporală şi temporară, are un scop, acela al Creatorului care crează...suflete şi le aşează în trupuri, care să fie "slugi" vrednice, mulţumitoare, recunoscătoare. Primim viaţă de la Dumnezeu...dar Dumnezeu nu se opreşte aici. Ne ridică din întunericul păcatului, prin "baia naşterii din nou", adică prin botez, ne dăruieşte "putinţa de a nu greşi", ne îmbracă cu haina harului, cu îmbrăcămintea cea caldă a Bisericii Sale; ne pune la îndemână pe tot parcursul existenţei noastre, care ne-a dăruit-o "liberă", nu "libertină", arme duhovniceşti: Sfintele Taine, Ierurgiile, etc; Dumnezeu poartă grija fiecăruia dintre noi, pentru că El doreşte o relaţie personală cu fiecare dintre noi. Nu suntem doar cifre aşa cum figurăm în evidenţele unui stat, a unei municipalităţi...nu suntem doar un CNP (cod numeric personal), ci suntem PERSOANE (prosopon în lb. greacă, care semnifică chip, faţă). Deci Dumnezeu ne-a făcut persoane, asemănându-ne cu El. Prin asemănarea părţii noastre din nou (a sufletului) cu Dumnezeu, devenim persoane, avem sau dobândim PERSONALITATE.
Un necredincios îi spunea odată unui preot că nu poate crede în existenţa sufletului. “La urma urmelor”, spunea el, “puteţi merge la un laborator medical şi veţi vedea că omul este de fapt doar apă, zahăr, fosfor, carbon, amidon…” Preotul i-a spus că nu doreşte să continue discuţia, ceea ce l-a înfuriat pe necredincios. “Mă aşteptam la aşa ceva. De fiecare dată când nu puteţi da un răspuns logic, refuzaţi să continuaţi discuţia.” Preotul i-a răspuns calm: “Sunt om cu raţiune, şi tocmai de aceea refuz să vorbesc cu o grămadă de apă, zahăr, fosfor, carbon, amidon…”
Ia sufletul unui om din trup, şi tot ce îţi rămâne sunt nişte materii chimice, valorând puţin sau nimic. Pune însă un suflet într-un trup şi omul va valora mai mult decât întreg universul. Sufletul aşadar este "demn" de luat în seamă, pentru are trei calităţi extraordinare: 1. - este creat după chipul Lui Dumnezeu; 2. - a fost răscumpărat prin jertfa pe Cruce a Mântuitorului Iisus Hristos  şi  3. - este veşnic, nemuritor.
Rugăm pe Dumnezeu să ne dăruiască discernământ duhovnicesc, să putem diferenţia plăcerile trecătoare îndreptate deseori către trup, de cele veşnice, care sfinţesc şi trupul şi sufletul. 
 

15 septembrie 2009

Înălţarea Sfintei Cruci la Căueşti

Slujba praznicului Înălţării Sfintei Cruci, la Căueşti a fost "intimă", dar profundă; intimă, pentru că un spaţiu mare, cel al Bisericii noi, a fost "umplut" de cele câteva persoane venite să cinstească acest moment istoric pentru mântuirea noastră, acela al aflării lemnului pe care a fost răstignit Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Am săvârşit slujba Utreniei şi a Sfintei Liturghii, cu rânduiala frumoasă a scoaterii cinstitei Cruci şi aşezarea ei spre închinare credincioşilor. Crucea pentru noi cei care ne numim creştini, este binecuvântare, iar nu blestem aşa cum consideră majoritatea protestanţilor şi neoprotestanţilor. Crucea nu este un obiect de tortură pentru Hristos-Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu poate fi torturat. Crucea asumată din veşnicie de Hristos, în sânul şi la sfatul Sfintei Treimi, este crucea ridicării din păcatele personale, este transformarea fiinţei umane (dezumanizate prin păcat), spiritualizarea ei, este ridicarea umanităţii prin persoana Mântuitorului Hristos întrupat dintr-o fecioară, de la starea de om căzut, separat de Dumnezeu, la starea de şedere de-a dreapta Lui Dumnezeu prin înălţarea Domnului cu trup omenesc la cer. Omul-Hristos a salvat pe omul păcătos, l-a ridicat din mocirla păcatului şi a neputinţei/ne-voinţei de a se îndrepta, demonstrându-ne că lupta contra păcatului şi biruinţa acestuia în trup omenesc este posibilă.
Starea creştinului este starea crucii asumate de Hristos. Pentru El, Crucea însemna "Înălţare" şi nu coborâre, nu umilire, nu degradare. Înţelegem că a fi creştin înseamnă a-ţi asuma cu bucurie "crucea", a mulţumi uneori pentru ispitele pe care ni le trimite Dumnezeu din marea Sa purtare de grijă pentru noi, ştiind că suferinţele, necazurile pot fi "înălţare", înţelepţire, înduhovnicire. “Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-mi urmeze Mie!” (Marcu 8,34)
Se spune că în Orient cămilele îngenunchează în faţa stăpânului lor în fiecare seară, pentru ca greutăţile să le fie date jos. Dar dimineaţa următoare, aceleaşi cămile îngenunchează în faţa stăpânilor lor pentru a primi o nouă povară. Dacă suntem creştini, atunci trebuie să fim la fel!
 

13 septembrie 2009

Înălţarea Sfintei Cruci - semnificaţii

Înălţarea Sfintei Cruci este una dintre cele mai vechi sărbători creştine, închinate Crucii Domnului nostru Iisus Hristos. Praznicul acesta, cinstit cu post şi rugăciune, comemorează două evenimente deosebite din istoria lemnului Sfintei Cruci şi anume: - pe de o parte, se aminteşte de aflarea crucii pe care a fost răstignit Mântuitorul Hristos, de către Sf. Împărăteasă Elena, mama Împăratului Constantin cel Mare , şi înălţarea ei solemnă în văzul tuturor celor prezenţi de către patriarhul Macarie de Ierusalim, în ziua de 14 septembrie 335; iar pe de altă parte acest praznic comemorează readucerea lemnului Sf.Cruci de la perşi, în anul 629, pe timpul împăratului Heraclius, care a depus-o în Biserica Sf.Mormânt din Ierusalim, după ce patriarhul Zaharia al Ierusalimului a înălţat-o în mod solemn în văzul tuturor în ziua de 14 septembrie 630. 
Începutul cultului public oficial al Crucii Mântuitorului Hristos s-a petrecut în anul 335, cu ocazia sfinţirii bisericii zidite de Împăratul Constantin cel Mare, pe locul calvarului, Golgota, numită a Sfântului Mormânt sau Martirion/Martirium sau mai târziu Ad Crucem. Părţile din lemnul Sfintei Cruci de la Ierusalim s-au pierdut în anul 1187, când Crucea a fost luată de episcopul de Betleem şi dusă în bătălia de la Hattin.
Până unde poate merge cinstirea Sfintei Cruci a Mântuitorului nostru Iisus Hristos puteţi desprinde din imaginile de mai jos, care reprezintă Dealul Crucilor (din Lituania), care se află la 12 km de nordul oraşului industrial Siauliai şi este recunoscut de statul lituanian ca "centrul naţional de pelerinaj creştin". 
Bucurie sfântă tuturor!

12 septembrie 2009

Predică la Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci - 2009

Iubiţi fraţi şi surori întru Domnul,
Evanghelia zilei, de numai 5 versete (In. 3, 13-17) e una hristologică, pentru că ne vorbeşte despre ce a făcut şi face Hristos pentru noi, ca să ne mântuim fiecare în parte. Pentru că mântuirea e o realitate personală, foarte dinamică, care se lucrează la modul prezent şi continuu în persoana noastră, la întrepătrunderea dintre lucrarea lui Dumnezeu şi a noastră şi a tuturor celor care ne înconjoară şi vin în relaţie cu noi.
Mântuirea noastră e un mare dar. Un dar al dragostei dumnezeieşti, lucru pe care îl subliniază primul verset al Evangheliei de astăzi: “şi nimeni nu s-a suit /urcat în cer, ci numai Cel care S-a coborât din cer, [adică] Fiul Omului” (v. 13). Mântuirea noastră e darul venit din cer, e darul venit din sânul Prea Sfintei Treimi, pentru că e starea personală de  fericire dumnezeiască, care se dobândeşte în relaţie cu Cel venit din cer, adică cu Fiul lui Dumnezeu întrupat.
Nimeni nu s-a urcat în cer, dintre oameni, ca să ne fie Mântuitor. Adică oamenii nu se pot mântui pe ei înşişi, nu se pot salva de la moarte, nu se pot înnemuri de unii singuri. Ci, Cel care S-a urcat cu trupul la cer, cu trupul Său îndumnezeit, luat din Fecioară, cu care a făcut minuni şi cu care ne-a învăţat, cu care a suferit pe cruce, cu care a înviat, S-a înălţat la ceruri mai apoi şi a şezut de-a dreapta Tatălui, e Fiul lui Dumnezeu întrupat, adică Fiul omului.
Însă El a coborât din cer, fiind Fiul născut din Tatăl din veci, făcându-se, prin întrupare, Fiul Fecioarei, adică Fiul omului, pentru că S-a făcut pe Sine copărtaş şi firii umane, El, Dumnezeu fiind. Adică Mântuitorul nostru e Dumnezeul nostru şi niciunul dintre oameni nu ne poate mântui, ci numai El. Hristos, Dumnezeu şi om în acelaşi timp, este singurul Mântuitor al vieţii noastre, singurul Stăpân şi Domn al vieţii noastre.
Şi El, singurul, S-a pogorât din cer şi la înfăţişare S-a făcut ca noi, afară de păcat, pentru ca să ridice firea noastră acolo, unde ea nu mai fusese niciodată: adică de-a dreapta Tatălui, mai presus decât toate Puterile cereşti, în sânul Dumnezeirii.
De fapt In. 3, 13 vorbeşte despre capătul iconomiei lui Hristos pentru noi: a dus firea umană de-a dreapta Tatălui, prin moarte şi înviere, acolo unde nimeni nu s-a urcat şi nu se putea şi nu se poate urca, adică în Dumnezeu.
De aceea e foarte importantă precizarea de aici, fiindcă exclude ideea unor mântuitori paraleli cu Hristos. Noi nu ne mântuim prin Buddha, prin Muhammad, printr-un extraterestru necunoscut sau printr-un sistem politic sau economic, ci mântuirea noastră e relaţie, e comuniune cu Hristos Dumnezeu şi cu Prea Sfânta Treime.
Tocmai de aceea mântuirea noastră e atât de profundă şi de serioasă pentru că e o relaţie continuă, totală cu Dumnezeu, e iubire neîntreruptă, de fiecare moment, cu Dumnezeu. Orice respirare a noastră se face cu Dumnezeu. Orice clipă e cu El şi a Lui. Orice lucru e gândit prin harul Său şi ca în faţa Sa, pentru că suntem înaintea ochilor Săi, cei pururea luminoşi, în fiecare detaliu al vieţii noastre.
Mântuirea e o drăgăstoasă viaţă cu Dumnezeu, o atentă şi delicată purtarea a noastră cu Dumnezeu şi cu semenii noştri. Mântuirea nu e bădărănie, nu este exclusivism, nu este nu mă interesează. Mântuire înseamnă a fi mereu cu Cel iubit. A suspina după El. A suspina pentru cei care nu Îl cunosc pe El, pe Cel, Care S-a coborât din cer, pentru ca să îi urce pe oameni în cer, pe oamenii îndumnezeiţi, ca şi umanitatea Lui.
Şi cum să nu fie cutremurătoare această realitate, exaltantă la culme, când auzi, că pentru tine, oricare ai fi tu, Dumnezeu S-a coborât, ca să devină om şi să sufere toate pentru tine? Această coborâte a Lui ne vizează pe fiecare dintre noi, pe fiecare în parte.
El face un lucru incredibil, cutremurător pentru întreaga făpură: Se coboară la om, ca să îmbrace firea noastră. Tocmai de aceea “n-au cunoscut, cum Te-ai întrupat, Puterile cele fără de trup”. N-au cunoscut această “taină străină”, nouă şi preaminunată a întrupării Tale, Doamne!
Însă întruparea Lui a avut drept sens trecerea prin suferinţă şi moarte, ca să întărească firea umană, cea slăbită prin poftă şi mânie. El vine ca să îndumnezeiască firea umană, adică s-o facă ascultătoare, întru toate, Dumnezeirii. Şi El face umanitatea Sa asumată, ascultătoare întru toate şi deschisă cu totul slavei Sale celei veşnice şi fiinţiale.
Ceea ce s-a petrecut şi se petrece cu umanitatea lui Hristos, în relaţia ei ipostatică sau la nivelul relaţiei ipostatice cu dumnezeirea Sa înseamnă ceea ce se petrece cu umanitatea noastră în relaţie directă, intimă şi profundă cu harul dumnezeiesc necreat, veşnic. Pentru că mântuire personală înseamnă trăire continuă în şi prin harul lui Dumnezeu, în ascultare totală şi iubitoare şi deplină faţă de Dumnezeu.
Însă, pentru ca să putem noi să ne mântuim, trebuia ca Mântuitorul nostru să Îşi asume şi să ducă firea umană, prin toate cele ale vieţii Sale pământeşti, până la dreapta Tatălui, pe tronul Dumnezeirii, adică până acolo, până unde nimeni nu a fost şi nimeni nu va mai urca, pentru că doar El este Mântuitorul întregii creaţii.
În v. 14, moartea pe cruce a Domnului e calificată drept înălţare: “Şi, după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, trebuia [ca tot] astfel să Se înalţe Fiul omului”. Un verb dureros: trebuia sau era necesar (di, în limba greacă veche) ca El să moară. De ce era necesar ca El să moară? În mitologii diverse, dumnezeii sau zeii vin pe pământ (dacă vin, dacă le place smagul de aici) ca să se distreze, să facă sex, să mintă pe oameni sau să îi corupă şi să-i omoare.
Numai Domnul slavei, Fiul Tatălui vine pe pământ nu ca să Se distreze ci să sufere, pentru ca să scoată din umanitatea noastră morbul morţii şi al păcatului, morbul neascultării. Şi Se face ascultător al Tatălui până la moarte şi aceea nu orice moarte, ci moarte pe cruce. Moartea cea mai infamă a momentului, moarte de ocară, moarte pentru nelegiuiţi…
Cel fără de păcat trebuia să moară pentru noi, pentru ca să ne ridice la ceruri, să ne facă cetăţenii veşniciei. Tocmai de aceea crucea, asceza, moartea în credinţă e o înălţare, pentru că ne face mai înalţi decât păcatul, decât lumea această, decât toate, pentru că ne face cereşti. Din pământeşti, oameni cereşti. Din muritori, ne face nemuritori. Dar nemurirea nu se poate fără asceză, fără moartea faţă de sinele nostru păcătos şi lejer şi grosolan, rudimentar, pământesc.
De aceea luni, pe 14 septembrie, e zi de post, de cruce, în ziua înălţării Sfintei Cruci, pentru că mântuirea e durere şi nu stat la soare, cu suc în mână, sub umbreluţă…Dacă ţi place confortul şi nu postul, şi nu durerea, şi nu lupta cu tine…eşti trupesc, eşti teluric şi nu ai, în sânge, ritmurile veşniciei, sădite de Acela, Care singur S-a coborât din cer, pentru ca pe mine, omul pământesc, să mă facă om ceresc.
El e Şarpele mântuirii noastre, după tipul şarpelui din pustie, ridicat de Moise,  în urma revelaţiei dumnezeieşti, Care Se ridică prin cruce şi moarte şi surpă domnia şarpelui celui vechi, care prin minciună şi înşelătorie a surpat demnitatea duhovnicească a oamenilor. Pentru că omul a fost zidit de Dumnezeu, dintru început, ca să fie în comuniune cu El şi nu pentru ca să fie fiul neascultării.
Tocmai de aceea Fiul Se face ascultător Tatălui întru toate şi, împreună cu Duhul Sfânt, îndumnezeieşte firea noastră, luată din Prea Curata Fecioară.
V. 15 e urmarea a ceea ce a făcut Domnul pentru noi. El a împlinit toate, în ascultare faţă de Tatăl, pentru “ca tot cel care crede întru El să aibă viaţă veşnică”. Şi de când avem viaţă veşnică? De atunci, de când începem să credem întru El, cu toată iubirea şi fiinţa noastră. Tot cel care crede întru  El e tot cel care face toate pentru El. De aceea şi Domnul le spune Ucenicilor Săi, că oamenii îi vor vedea ai Lui, îi vor recunoaşte ai Săi, dacă vor face tot ceea ce El le-a poruncit, în relaţe vie cu El.
Împlinirea poruncilor vine de la sine, dacă suntem în relaţie vie cu Domnul, pentru că împlinirea lor e semnul atenţiei şi al delicateţii şi al cuminţeniei pe care o are adevărata relaţie cu Domnul. Şi ştim şi cum să le împlinim, pentru că Domnul ne învaţă, în relaţie cu Sine, ce să facem în mod practic.
Viaţa veşnică nu e un apanaj doar al eshatologiei. Viaţa veşnică e viaţa pe care a sădit-o Dumnezeiescul Boez în noi şi pe care o trăim, neîncetat, deşi suntem oameni ai istoriei, în relaţie cu Dumnezeu. Veşnicia a venit în timp şi continuă să vină tot mai mult, pentru că Dumnezeu a venit în timp şi S-a făcut om şi a făcut, ca toate ale Sale şi ale noastre să aibă amprenta harului veşnic.
Toate slujbele Bisericii şi toate virtuţile creştinilor duc istoria spre veşnicie. Dumnezeu duce toată istoria spre veşnicie, pentru ca să o înveşnicească prin transfigurarea ei dumnezeiască. Teologia Bisericii Ortodoxe e o pozitivitate absolută, pentru că, pe de o parte, vorbeşte despre posibilitatea mântuirii fiecărei persoane în parte iar, pe de altă parte, vorbeşte despre transfigurarea întregii existenţe, prin slava Treimii.
Numai că sfinţenia e dură, dar e reală şi posibilă. Acolo unde se fac paşii reali ai îndumnezerii ei se văd, sunt vizibili pentru ochii duhovniceşti, dar chiar şi cei mai păcătoşi dintre oameni simt diferenţa dintre viaţa lor şi cea a oamenilor lui Dumnezeu. Pentru că ceea ce atrage la noi, creştinii ortodocşi, e mireasma vieţii veşnice din noi, care e veşnicia şi darul lui Dumnezeu.
Şi oamenii care caută, care sunt plini de dorul apei vieţii şi al hranei celei veşnice vin la har, la veşnicie, “pentru că  astfel a iubit Dumnezeu lumea (ton cosmon), încât a dat pe Fiul [Său, Cel] Unul Născut (ton Monogheni), ca tot cel care crede întru El să nu piară / să nu fie distrus (mi apolite), ci să aibă viaţă veşnică” (v. 16).
Cum să nu piară sau să nu fie distrus? Vorbeşte Dumnezeu aici despre o distrugere a celor păcătoşi, despre o desfiinţare ontologică a lor? Dacă ar vorbi despre o defiinţare ontologică, după moarte, a celor păcătoşi, atunci am vorbi despre desfiinţarea Iadului, pentru că demonii şi păcătoşii, într-o asemenea interpretare, ar fi distruşi fiinţial de către Dumnezeu.
Însă verbul a distruge de aici se referă la distrugerea sensului comunional al persoanei umane. Dacă omul iese din relaţia cu Dumnezeu, adică din relaţia mântuirii şi a fericirii lui veşnice, el nu îşi mai împlineşte menirea. Nu îşi mai poate găsi bucuria nicăieri, pentru că menirea ontologică, creaturală, din sau potrivit creaţiei sale de către Dumneze e aceea, de a se împlini numai în relaţia cu Dumnezeu.
Tocmai de aceea, necredinciosul, care îşi caută fericirea în bani, în petreceri, în sexualitate, în băutură sau droguri, în cruzime sau fapte haotice, caută, caută peste tot fericirea, o caută peste tot şi nu o găseşte. Ţipă, urlă după fericire, după bucurie, după seninătate şi nu Îl găseşte pe Dumnezeu. Nu Îl găseşte pentru că caută obiecte şi nu o Persoană şi comuniunea cu Ea. Mai bine-zis o comuniune cu o Treime de Persoane, veşnice şi Care Se iubesc şi Se pun în evidenţă Una pe Alta.
Dacă vedem în viaţă o posesiune egoistă şi unilaterală o pierdem, pentru că nu ne găsim împlinirea. Pentru că împlinirea noastră e comuniunea cu Dumnezeu şi cu semenii. De aceea şi mântuirea personală include semenii şi nu e o relaţie eu-Tu, numai între mine şi Dumnezeu. Mântuirea nu e un subiectivism, care face abstracţie de semeni şi de cosmos, de lume. Tocmai de aceea noi ne rugăm pentru întreaga lume şi nu numai pentru noi, pentru că mântuirea e un Rai împreună cu alţii şi nu un Rai singur, numai pentru noi.
El a coborât din cer pentru că a iubit şi iubeşte cu nesaţ lumea, creaţia Sa. Logosul dumnezeiesc, Fiul Tatălui şi Fiul omului a mizat pe om, pe mântuirea lui, pe reponsabilitatea lui. Şi mulţi L-au crezut şi L-au iubit cu înfocare iar cei care nu au făcut-o, nu o fac şi nu o vor face, i-au dat, îi dau şi îi vor da dreptate Lui, chiar dacă nu vor, pentru că nu găsesc alt Mântuitor, în afară de El.
El, singurul şi unicul Mântuitor, Care ne duce, prin Duhul, la Tatăl. Domnul, Care ne duce, prin Duhul Său, la Cel dintru Care Duhul purcede. Şi El ne strigă, ne caută şi ne doreşte, El, Domnul slavei, “căci nu a trimis Dumnezeu [Tatăl] pe Fiul în lume, pentru ca să judece [crini, în gr.] lumea, ci pentru ca să mântuiască [soti, tot în gr.] lumea, prin El”.
Peste tot în Evanghelia de astăzi, cuvântul de prim-impact e mântuirea. Mântuirea, care înseamnă coborârea Lui la noi, înălţarea Sa pe cruce, pentru ca, mai apoi, să şadă, cu umanitatea Sa îndumnezeită, de-a dreapta Tatălui, credinţa întru El, împlinirea poruncilor Sale cu toată dragostea şi delicateţea, curăţirea de patimi, simţirea în noi a vieţii veşnice, adică a harului dumnezeiesc, pentru că El nu a venit ca să ne judece, să ne impute greşelile, ci pentru ca să ne facă fiii Săi după har.
Întru El avem viaţa veşnică, pentru că viaţa veşnică e curăţie şi comuniune. Viaţa veşnică e altceva decât egoismul, decât prostia, decât corupţia, decât vanitatea, decât intoleranţa. Viaţa veşnică e, mai întâi de toate, să Îl vezi pe El, să Îl vezi pe El în tine, în alţii, peste tot şi să ştii că sensul e comuniunea şi nu războiul, nu minciuna, nu o lege oarbă, nu o viaţă robotizată şi meschină.
Sensul e să simţi al cui rob eşti. Cine e Dumnezeul tău. Unde mergi tu. Cu cine mergi şi pentru cât timp. Şi, mai ales, ce eşti tu, cum eşti tu, cum te vezi pe tine însuţi.
Dacă te vezi gol, vino la Cel, Care te acoperă cu harul Său!
Dacă eşti neînvăţat, vino şi învaţă de la Cel Atotştiutor!
Dacă te simţi neiubit, vino la Cel, Care a coborât din cer, din iubire nespusă pentru tine, ca să te ducă la Sine!
Dacă nu ştii ce îţi trebuie, atunci învaţă că îţi trebuie să renunţi la tine, cel păcătos, pentru ca să te înalţi, prin asceză, la viaţa cerească!
Cel care S-a pogorât din cer e Fiul omului, Care S-a înălţat la cer şi Care ne înalţă la cer pe noi toţi.
Vă doresc o săptămână plină de atenţie şi de milă! Dacă nu ne e milă, nu am învăţat nimic din crucea lui Hristos. Şi să nu fie! Amin!
Text preluat de pe blogul Părintelui Dorin Picioruş.

Iordache Dumitru, a trecut la cele veşnice - Condoleanţe!

Joi, 10 septembrie a.c., am săvârşit slujba înmormântării adormitului robului Lui Dumnezeu Iordache Dumitru. Născut pe 14 noimbrie 1926, în vârstă de 83 de ani, nea' Dumitru aşa cum l-am cunoscut personal ca preot, a fost un om bun; un om care a înfruntat cu stoicism bolile de care era cuprins, a suportat creştineşte chinurile trupeşti, refuzând orice ajutor din partea vreunui medic. Spunea el: "- Părinte, eu nu mă las pe mâna doctorilor, pentru că mă duc şi nu ştiu dacă mă întorc!".  Chiar dacă în cei patru ani de când slujesc această parohie, nea Dumitru nu a putut fi în mijlocul nostru, la Sfânta Biserică,  cu siguranţă sufleteşte a fost adeseori alături de noi. Dumnezeu să îl odihnească cu drepţii!

10 septembrie 2009

Mesajul Preafericitului Părinte Patriarh DANIEL, adresat elevilor, părinţilor şi profesorilor, la începutul anului şcolar 2009-2010, 14 septembrie 2009

 EDUCAŢIA ADEVĂRATĂ CULTIVĂ COMUNIUNEA ÎNTRE GENERAŢII

Copiii află în Familia mare a Bisericii că din iubire Dumnezeu a creat lumea şi pe om pentru a participa la viaţa, fericirea şi slava Sa veşnică. Iubirea jertfelnică a Mântuitorului Iisus Hristos are ca scop mântuirea şi fericirea veşnică a oamenilor. În virtutea iubirii, omul este persoană liberă, unică şi irepetabilă, creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Iubirea divină este singura putere care nu depersonalizează, ci dă persoanei umane valoare eternă. Această iubire ne ajută să-i acordăm semenului nostru atenţie şi să nu-i anulăm identitatea şi unicitatea. Comuniunea noastră de iubire cu Dumnezeu ne dăruieşte sentimentul profund al continuităţii generaţilor şi al comuniunii dintre ele. Prin iubirea sfântă a rugăciunii intrăm în comuniune cu Sfinţii din toate timpurile, dar şi cu moşii şi strămoşii noştri care au trăit în credinţă. Astfel ne întoarcem cu recunoştinţă la izvoare, la rădăcini, la tradiţie, şi totodată cultivăm speranţa pentru un viitor binecuvântat de Dumnezeu. Prin puterea iubirii sfinte, care se cultivă prin rugăciune, copiii noştri înţeleg de ce spaţiul românesc este străjuit de troiţele de la răscrucea drumurilor, de bisericile şi mănăstirile împodobite cu icoane şi fresce sfinte. Din iubire pentru oameni şi valori cultivăm recunoştinţa faţă de înaintaşii noştri şi ne situăm într-o linie de continuitate cu tradiţia, ca patrimoniu de valori culturale şi spirituale, cu istoria neamului, cu Sfinţii Bisericii, mărturisitori ai iubirii milostive a lui Dumnezeu pentru oameni.

Pentru Biserică şi societate familia are un rol esenţial în stabilirea reperelor valorice ale copiilor. Influenţa familiei este mult mai importantă decât decizia unui aparat instituţional, birocratic şi impersonal. Familia creştină reprezintă spaţiul intim cel mai de preţ pentru cultivarea iubirii conjugale, a iubirii părinteşti, a iubirii filiale şi a iubirii frăţeşti. Lipsa de iubire şi comuniune în familie duce la înstrăinarea între membrii acesteia, la violenţă conjugală, la violenţă domestică, la divorţ, care are efecte dramatice pentru copii, la abandonul şcolar, la alcoolism şi la alte rele.

De aceea Biserica Ortodoxă Română, prin proiectele sale „Hristos împărtăşit copiilor” şi „Alege şcoala”, doreşte să refacă legătura copiilor cu parohia, cu o comunitate vie, mărturisitoare şi rugătoare, care preţuieşte familia şi şcoala. Prin aceste proiecte Biserica noastră se străduieşte să-i integreze pe copii în comunităţi care se întemeiază pe cultura iubirii fraterne şi a solidarităţii practice. În mod special, Biserica este preocupată de prevenirea abandonului şcolar în familiile sărace sau în familiile în care părinţii sunt plecaţi la muncă în străinătate. Prin birourile de cateheză parohială, prin taberele de copii pe care le organizează în cadrul acestor proiecte, Biserica se străduieşte să suplinească lipsa de afecţiune părintească, lipsa atmosferei de familie. Totodată, ea încearcă să ajute pe copiii talentaţi sau foarte dotaţi intelectual să-şi cultive darurile native, cu bucurie şi speranţă.

În contextul crizei economice actuale cu efecte negative pentru familie şi şcoală, Biserica îi cheamă pe învăţători, profesori şi părinţi la o conlucrare permanentă, în spiritul comuniunii fraterne şi al solidarităţii practice, ca educaţia copiilor să devină o preocupare comună majoră. Iar parohiile şi mănăstirile sunt chemate să ajute cât mai mult copiii săraci să înveţe carte, pentru viaţă, unind credinţa cu ştiinţa şi cuvântul înţelept cu fapta cea bună.

La început de an şcolar, rugăm pe Milostivul Dumnezeu, Izvorul Iubirii şi al Înţelepciunii, să binecuvânteze pe toţi elevii, învăţătorii, profesorii şi părinţii, ca împreună să se bucure de lumina vie şi creatoare a educaţiei care cultivă demnitatea umană şi comuniunea frăţească în societatea de azi marcată în acelaşi timp de secularizare şi de individualism.

† Daniel
Patriarhul României

9 septembrie 2009

Preafericitul Părinte Daniel, întâmpinat cu bucurie în Arhiepiscopia Iaşilor


Începând de ieri, 7 septembrie, şi până sâmbătă, 12 septembrie 2009, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, PF Părinte Daniel, efectuează o vizită canonică în Arhiepiscopia Iaşilor, la invitaţia Înalt Preasfinţitului Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei. Ierarhii membri ai Sinodului Mitropolitan al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, clerici, monahi şi numeroşi credincioşi l-au întâmpinat cu bucurie pe Preafericitul Părinte Daniel, cel care a fost Arhipăstorul Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei vreme de 17 ani.
După cum informează Biroul de Presă al Arhiepiscopiei Iaşilor, astăzi, la sărbătoarea Naşterii Maicii Domnului, în cursul dimineţii, Părintele Patriarh va oficia slujba de sfinţire a bisericii Schitului „Înălţarea Sfintei Cruci“ - Poiana lui Ioan, al Mănăstirii Sihăstria. Acest aşezământ monahal a fost înfiinţat la recomandarea fostului stareţ al Mănăstirii Sihăstria, părintele Paisie Olaru (1897-1990). Locul pentru ridicarea schitului a fost sfinţit în anul 1993, în ziua de 31 august, de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, pe atunci Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, însoţit de Preasfinţitul Eftimie, Episcopul Romanului, şi de Preasfinţitul Casian, Episcopul Dunării de Jos, pe atunci Arhiereu-Vicar al acestei eparhii. După slujba de sfinţire a Schitului Poiana lui Ioan, Patriarhul României, alături de alţi ierarhi din Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe, va săvârşi Sfânta Liturghie la Mănăstirea Sihăstria (judeţul Neamţ), vatră monahală unde Preafericirea Sa a intrat în monahism în anul 1987. După-amiază, Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române va sfinţi pictura bisericii Seminarului teologic de la Mănăstirea Neamţ, cu hramul „Sfântul Ioan Iacob Hozevitul“. Mâine, 9 septembrie 2009, Patriarhul României va oficia slujba de sfinţire a capelei stăreţiei Mănăstirii Neamţ. 

Sfânta Marie Mică, sărbătorită în Mitropolia Moldovei şi Bucovinei

Peste 150 de sfinte lăcaşuri din Mitropolia Moldovei şi Bucovinei îşi serbează astăzi hramul. La mănăstirile ocrotite de Maica Domnului a fost oficiată slujba Privegherii, iar în bisericile parohiale a avut loc Vecernia unită cu Litia. În toate lăcaşurile de închinăciune ortodoxe, Naşterea Maicii Domnului, sărbătoare cunoscută şi sub numele de Sfânta Marie Mică, va fi serbată astăzi prin săvârşirea Sfintei Liturghii.
În Arhiepiscopia Iaşilor, zeci de lăcaşuri de închinăciune vor îmbrăca astăzi straie de sărbătoare. Mănăstirea Hadâmbu din judeţul Iaşi îşi serbează primul hram. Cu acest prilej, icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului a fost scoasă în procesiune în curtea mănăstirii încă de duminică seara. Astăzi va avea loc slujba Sfintei Liturghii, la care sunt aşteptaţi să participe mii de credincioşi din toată ţara. Anul acesta se împlinesc 350 de ani de existenţă a bisericii-monument de la Mănăstirea Hadâmbu, iar pe 11 octombrie 2009 va avea loc resfinţirea vechiului lăcaş de închinăciune care a fost restaurat în ultimii ani prin grija protos. Nicodim Gheorghiţă, stareţul Mănăstirii Hadâmbu.
În Arhiepiscopia Iaşilor va mai fi sărbătoare la Mănăstirile Sihăstria, Vorona, Tazlău şi Dumbrăvele.
Schitul Piatra Tăieturii din judeţul Suceava, aflat la o altitudine de 1.700 de metri şi la o distanţă de 24 de kilometri faţă de oraşul Vatra Dornei, pe drumul ce duce în Munţii Călimani, îşi serbează astăzi hramul. Piatra de temelie a schitului a fost pusă în anul 1933, de către părintele Iosif Achirilei, ctitorul acestui aşezământ, pe locul proprietăţii familiei sale. În urma Decretului din 1959, aşezarea monahală a fost desfiinţată, iar în anul 1962 a fost demolată până la temelii. La 1 iunie 1990, IPS Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, a dat binecuvântarea de reînfiinţare şi reconstruire a schitului, prilej cu care s-a şi turnat temelia noii biserici mari, pe vechiul amplasament şi cu acelaşi hram, „Naşterea Maicii Domnului“, care a fost sfinţită pe 1 iunie 1997.
Zeci de biserici din cele cinci protopopiate ale Episcopiei Romanului îşi serbează astăzi hramul. Mănăstirea Caraclău din judeţul Bacău, situată la 11 kilometri de oraşul Oneşti, pe Valea Trotuşului, o cinsteşte astăzi în mod deosebit pe Maica Domnului. Piatra de temelie a bisericii acestei obşti monahale a fost pusă în anul 2000, cu binecuvântarea PS Eftimie, Episcopul Romanului, de către PS Ioachim Băcăuanul, Arhiereu-Vicar al Episcopiei Romanului, iar în 2004, tot PS Ioachim Băcăuanul a sfinţit biserica din lemn a mănăstirii.
Mănăstirea Rafaila din judeţul Vaslui îşi serbează astăzi hramul. Aşezarea monahală datează din secolul al XVI-lea. Mănăstirea este dotată cu chilii noi, atât pentru obştea călugărească, cât şi pentru vizitatorii care vin să se închine aici. 
 Articol preluat de pe www.ziarullumina.ro

7 septembrie 2009

Cuvânt la Naşterea Maicii Domnului - Sfânta Marie Mică




        Craiasa alegandu-te
        Ingenunchem rugandu-te,
        Inalta-ne, ne mantuie
        Din valul ce ne bantuie;
        Fii scut de intarire
        Si zid de mantuire,
        Privirea-ti adorata
        Asupra-ne coboara,
        O, Maica Preacurata
        Si pururea Fecioara,Marie!
( Mihai Eminescu, Rugaciune )




 Iubiti frati de credinta in Domnul Nostru Iisus Hristos,
    Sarbatorim pe Maica Domnului azi ca si in alte zile de praznic. Inceputul anului bisericesc este patronat de praznicul de azi, iar sfarsitul de celalalt praznic mare, Adormirea Maicii Domnului. De fapt, daca stam bine sa ne gandim, o sarbatorim in fiecare zi prin rugaciunile ce i le adresam. Nici o fiinta, cereasca sau pamanteasca, nu s-a invrednicit de atata cinste! Asa se explica faptul ca in fiecare duminica auzim, la utrenie, cantarea "Ceea ce esti mai cinstita decat Heruvimii si mai marita, fara de asemanare decat Serafimii " ...
    Care este temeiul acestei cinstirii? Cine este aceasta care se naste? Vom incerca in cele ce urmeaza sa raspundem acestor intrebari. Exista un fapt care domina toata viata Maicii Domnului: constiinta clara a solidaritatii cu toti oamenii si a slujirii planului lui Dumnezeu, pusa in evidenta in cateva momente cu semnificatie deosebita:
    I. Momentul Bunei Vestiri. Dumnezeu, voind sa se faca om pentru a ne mantui, cere consimtamantul liber al omenirii al carei sol a fost smerita Fecioara Maria. Nimeni nu va sti vreodata ce intorsatura ar fi luat planul pentru mantuirea lumii daca in acel ceas unic Sfanta Fecioara n-ar fi dat sublimul ei consimtamant: "Iata roaba Domnului, fie mie dupa cuvantul tau!" (Lc. 1, 38). Ea este constienta ca, prin consimtamantul ei liber de a fi mama lui Dumnezeu-Mantuitorul, aduce slujire tuturor neamurilor pamanturilor, de aceea va prooroci inspirata de Duhul Sfant: "Iata de acum inainte ma vor ferici toate neamurile" ...
    II. Ceasul din noaptea Craciunului, noapte in care Maica Domnului Naste pe Dumnezeu ascuns in faptura de prunc omenesc. Maica Domnului alapteaza si creste, ca orice mama adevarata, pe omul-Dumnezeu Iisus Hristos, singurul Mantuitor daruit de Dumnezeu oamenilor. Cantarea ei, acum, se petrece inlauntru: "Iar Maria pastra toate cuvintele si se gandea la ele in inima sa ..." (Lc. 2, 19). Trebuie sa ne oprim cateva clipe asupra slujirii ei de mama.
    Se poate spune, fara pic de exagerare, ca niciodata o mama n-a fost mai clar constienta de faptul ca slujeste lumea intreaga si planul lui Dumnezeu, implinindu-si smeritele ei datorii. Toate mamele ar trebui sa-si creasca pruncii cu delicatetea si constiinciozitatea Maicii Domnului. Sa stie, totodata, ca refuzul de a avea copii si de ai creste echivaleaza cu refuzul de a conlucra cu Dumnezeu, fiind un gest chiar de impotrivire lui Dumnezeu.
    Parintele Benedict Ghius atrage atentia asupra sublimitatii icoanei Maicii Domnului cu Pruncul, intitulata "Dulcea sarutare": chipul Fecioarei-Mame de pe icoana arata inexprimabila dragoste dintre Dumnezeu si oameni ...
    III. Momentul Adormirii Maicii Domnului reprezinta deplinatatea slujirii ei fata de oameni. Spun Sfintii Parinti: o taina de negraita rasplatire are loc in ziua Adormirii Maicii Domnului, intre Hristos si Sfanta Lui Maica. Trupul ei a fost inviat din morti si mutat la cer intru slava, ca si trupul Mantuitorului, inainte de sfarsitul lumii si de a doua venire a Domnului!
Putem spune ca este un al doilea Paste: Pastele Maicii Domnului!
    Sa ne amintim inca o data toata slujirea Maicii Domnului in planul mantuirii. Ea a fost chemata sa dea trup de om lui Dumnezeu si, nascandu-l, ea l-a introdus pe Dumnezeu in familia oamenilor. Ea l-a ajutat pe Dumnezeu sa Se faca om si sa poata muri si invia din marea Lui dragoste, pentru ispasirea si transformarea noastra si a intregii lumi. Slujirea si darul acesta n-au fost uitate de Mantuitorul Hristos. Indumnezeirea omului, iata marea binefacere pe care, prin Iisus Hristos, omenirea o datoreaza Maicii Domnului.

    Iubiti credinciosi,

de toate acestea ne aducem aminte cu deosebire azi, la nasterea ei, si o cinstim dupa cuviinta. Si cum sa nu o cinstim pe cea prin care ne vine mantuirea? Pe cea care e rodul rugaciunilor sfintilor ei parinti, Ioachim si Ana, prin lucrarea Domnului insusi, dupa cuvantul inspirat "intelepciunea si-a zidit siesi casa". Ce fapte minunate poate rugaciunea, iubitii mei! Cum atrage ea lucrarea lui Dumnezeu!
Cum sa nu o cinstim pe cea pe care in primul rand Domnul a cinstit-o, prin salutul si glasul Arhanghelului, prin al Elisabetei si, mai apoi, prin izbucnirea femeii din popor care avea sa spuna Mantuitorului: "Ferice de pantecele care te-a purtat! ..." (Lc. 11, 27)? Cum pot unii dintre crestini sa fie atat de marginiti sau de rea credinta incat sa nu o cinsteasca? Fratiile voastre, sa nu plecati urechile la indemnurile lor! Ramaneti in biserica sramoseasca, sa aflati mantuire! "Cine vine la Biserica ta si nu ia degraba mantuire sufletului si trupului, Prea Curata?" - spune o cantare din slujba Aghiazmei mici.
Slava Domnului, prezenta fratiilor voastre aici arata ca o cinstiti ! Ati venit unii de departe, altii mai de aproape, spre a va exprima recunostinta fata de Maica noastra, a tuturor, aici, in acest loc unde surorile noastre, care au purtat crucea grea a credintei, dar intarite prin rugaciunile Prea Curatei, i-au zidit locas de inchinare !
    Slava Domnului, poporul nostru romanesc are la mare cinste pe Maica Domnului, caci auzim frecvent rostirea: "Doamne, Maica Domnului!". Ne amintim, de asemenea de versurile inchinate ei de potul nostru cel de toate zilele, Mihai Eminescu (care, precum stiti, considera Biserica Ortodoxa drept Maica spirituala a neamului romanesc ), in minunata poezie Rugaciune, din care am evocat prima parte la inceputul cuvantului nostru. Redam acum a doua parte:

        Noi ce din mila Sfantului
        Facem umbra pamantului
        Rugamu-ne-ndurarilor
        Luceafarului marilor
        Ascult-a noastre plangeri,
        Regina peste ingeri,
        in neguri te arata
        Lumina dulce, clara,
        O, Maica Preacurata
        Si pururea Fecioara, Marie.

    Adevarate file de Acatist! Slava Domnului ca avem o astfel de mijlocitoare catre El! Atat de calda si de apropiata! Caci trebuie sa observam, iubiti credinciosi, ca, daca pe Domnul il iubim, ne si temem de El, caci va fi judecatorul nostru nemitarnic, pe Maica Domnului doar o iubim. De ea nu ne temem, caci la judecata o vom avea aparatoare. De aceea cantam adesea "Aparatoare Doamna ... "
    O fericim si o cinstim, dar sa nu uitam cuvantul Domnului spus cand femeia din popor a fericit-o pe Maica Sa: "Fericiti sunt si cei ce asculta cuvantul lui Dumnezeu si-l pazesc!" (Lc. 11, 28). O spune si Maica Domnului, ca singurul cuvant de indrumare iesit din gura ei: "Sa faceti tot ce va va spune El!" (In. 2, 5). Adica ce ne-a invatat El sa facem: sa iubim, sa iertam, sa fim milostivi. Sa nu uitam, iubitii mei, cu fiecare mana de ajutor pe care ne-o intinde, Maica Domnului ne repeta neincetat nemuritoarea ei chemare: "Oameni buni, faceti tot ce v-a zis El sa faceti!". E ca si cum ar zice: fiti aproape de Dumnezeu, fiti aproape unii de altii! in aceasta se cuprinde toata Evanghelia. Alta cale de mantuire, alta cale de indumnezeire nu exista.

    O, Maica Prea Curata, ajuta-ne sa implinim cuvantul Fiului tau si Dumnezeului nostru. Amin!

Rostit la Mislea, in ziua de 8 septembrie 1997, cu cateva ceasuri inaintea mortii -Preot Constantin Voicescu 


4 septembrie 2009

Activităţi administrative - construirea anexei pentru centrala termică


Ne-a ajutat Dumnezeu şi de la începutul anului până acum am mai adunat câţiva bănuţi de la credincioşii noştri, pentru a putea înainta în ceea ce priveşte crearea condiţiilor necesare pentru desfăşurarea optimă a cultului, astfel încât zilele acestea au fost zile de alergătură şi de căutare pentru noi. Vrem să aducem căldura fizică în Biserica noastră, pentru că am visat prea mult timp că într-o zi ne vom muta în noul locaş de cult, iar acum când iarna se apropie nu ne puteam imagina că vom fi nevoiţi să revenim în paraclisul vechi, mult prea mic şi neîncăpător; de aceea zilele acestea am căutat un instalator, am cumpărat materialele necesare construirii unei clădiri anexe pentru depozitarea centralei, am construit această anexă cu ajutorul meseriaşilor noştri Lefter Costel, Nastasiu Petrică şi Bârsan Petru  (care a donat şi peticul de pământ pe care se află anexa) cărora le mulţumim şi le dorim multă sănătate, am achiziţionat centrala, caloriferele şi toate celelalte materiale necesare instalării acesteia, astfel încât sperăm ca într-o săptămână să putem face proba la noua centrală. Un lucru grav este acela că pe ultima sută de metri, înainte de finalizarea lucrărilor am rămas fără bănuţi, necesari plăţii instalatorului şi meseriaşilor care au ridicat clădirea; nădăjduim că Dumnezeu nu ne va face datori. El nu rămâne niciodată dator! Spunem şi noi aşa cum spunea un vrednic preot profesor şi director al seminarului teologic "Veniamin Costachi" de la M-rea Neamţ, Ioan Mihoc, anume că: "Noi nu avem bani, dar nu suntem niciodată datori" ...şi aş relua eu: "...pentru că Dumnezeu NU rămâne dator!".

1 septembrie 2009

La început de An Nou bisericesc - 1 Septembrie 2009

Spre deosebire de anul civil care incepe la 1 ianuarie, anul bisericesc incepe la 1 septembrie. Potrivit traditiei mostenita din Legea Veche, in aceasta zi s-a inceput creatia lumii si tot in aceasta zi Si-ar fi inceput Mantuitorul activitatea Sa publica.
La romano-catolici, anul bisericesc incepe cu prima duminica din Advent, adica duminica cea mai apropiata de 30 noiembrie, deci cu aproximativ patru saptamani inainte de Craciun.
Si evreii incep anul bisericesc in luna septembrie
Evreii incep calendarul cu luna Tisri, adica cu septembrie. In prima zi din luna septembrie, evreii aveau zi de odihna si aduceau Domnului ardere de tot. Mai existau si alte motive pentru care evreii serbau in mod deosebit luna septembrie. In aceasta luna, apele potopului au scazut si corabia lui Noe s-a oprit pe Muntele Ararat; Moise a coborat de pe Sinai cu tablele Legii; s-a inceput construirea cortului Domnului.
Calendarul iulian si gregorian
Inainte de Hristos existau doua sisteme de calculare a timpului unui an: unul al egiptenilor - de 365 zile, care era mai corect, dar nici el perfect si altul al romanilor - de 355 zile. Insa, ramanea anual o diferenta de timp de zece zile intre aceste doua sisteme, si chiar intre fiecare dintre ele si calendarul solar.
Dupa aceasta constatare s-a simtit nevoia de indreptare a lor si a punerii lor in acord cu calendarul ceresc. Aceasta a facut-o intai imparatul roman Iuliu Cezar, in anul 46 i.Hr., adoptand sistemul de calcul egiptean, dupa care acesta s-a numit "calendarul iulian". Dupa acest calendar a mers apoi intreaga crestinatate timp de 15 secole. Si tot de calendarul iulian s-a servit si Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325) la calcularea datei Pastilor.
Deoarece intre calculul calendarului iulian de 365 de zile si 6 ore si cel al calendarului solar de 365 zile, 5 ore, 43 minute si 46 secunde rezulta anual o diferenta de 11 minute si 14 secunde, s-a ajuns dupa 330 de ani la o diferenta de trei zile (cu cat a ramas in urma calendarul iulian).
Astfel ca, in vremea Sinodului I Ecumenic, echinoctiul de primavara se afla la 21 martie in loc de 24 martie, cat a fost in anul 46 i.Hr., cand imparatul Iuliu Cezar a indreptat calendarul. De atunci, Sinodul a luat ca punct de plecare in calcularea datei Pastilor, ziua de 21 martie, cand a fost atunci echinoctiul de primavara.
Specialistii astronomi au constatat ca, si dupa aceea, din 123 in 123 de ani echinoctiul de primavara retrogradeaza cu o zi. Acest lucru fiind constatat de-a lungul secolelor, invatatii vremii - in Rasarit ca si in Apus - au sesizat faptul si au propus conducatorilor Bisericii indreptarea calendarului, pentru ca tabelele pascale nu mai corespundeau cu ziua lunii pline astronomice.
La 24 februarie 1582, papa Grigorie al XIII-lea a facut o reforma, suprimand zece zile din calendar, astfel incat data de 5 octombrie a devenit 14 octombrie. De atunci calendarul s-a numit "gregorian" sau "stilul nou".
Congresul de la Constantinopol 1923
Cu toate ca in anul 1923, la un congres tinut la Constantinopol, majoritatea Bisericilor Ortodoxe a hotarat sa renunte la calendarul iulian si sa adopte calendarul gregorian, data Pastilor se calculeaza inca pe baza calendarului iulian, in care echinoctiul de primavara are loc cu 13 zile mai tarziu. De aici neconcordanta cu data Pastelui din Biserica Catolica.
Intre timp, s-a constatat de catre astronomi ca si intre calendarul gregorian din 1582 si cel astronomic exista o diferenta anuala care, la 3500 de ani, ar face ca si calendarul gregorian sa ramana in urma cu o zi si o noapte. Calendarul ortodox, indreptat in 1924, va tine seama si de aceasta diferenta.
Biserica noastra, facand parte din randul Bisericilor Ortodoxe, n-a purces singura la adoptarea calendarului gregorian, odata cu adoptarea lui de catre Stat, in 1919, ci abia dupa Consfatuirea interortodoxa de la Constantinopol din 1923, care a hotarat indreptarea calendarului si in Bisericile Ortodoxe, prin suprimarea diferentei de 13 zile cu care calendarul iulian ramasese in urma celui indreptat (adica 21 martie in loc de 8 martie unde ajunsese calendarul iulian).
Data echinoctiului de primavara de la 8 martie, la care ajunsese calendarul iulian, este adusa la 21 martie, corespunzand calendarului solar, cum stabilisera Parintii de la Sinodul 1 Ecumenic de la Niceea (325).
Calendarul iulian indreptat la Consfatuirea interortodoxa de la Constantinopol va deveni mai corect decat cel gregorian prin adoptarea unui nou sistem al anilor bisecti, adaugand o zi in plus din patru in patru ani, cand luna februarie va avea 29 de zile in loc de 28 zile. Prin aceasta, in calendarul ortodox indreptat, diferenta dintre anul solar si cel civil este redusa - prin modul de bisectare - pana la un minimum de 2,02 secunde (anual), care face ca abia dupa 42.772 de zile calendarul (indreptat) sa mai ramana in urma cu o zi si o noapte.
Calendarul indreptat, intrebuintat de aici inainte de catre ortodocsi, se va numi neo-iulian sau constantinopolitan.
Adoptarea calendarului de Bisericile ortodoxe autocefale
La Consfatuirea interortodoxa de la Constantinopol (1923) n-au participat toate Bisericile Ortodoxe autocefale sau nationale. De aceea, indreptarea calendarului adoptata aici a ramas sa fie introdusa de fiecare Biserica Ortodoxa la data pe care o va crede potrivita, pentru a nu da nastere la tulburari.
Convinse de necesitatea si justetea indreptarii calendarului, din 1924 cele mai multe Biserici Ortodoxe au adoptat acest calendar astfel: Patriarhia Ecumenica de Constantinopol (1924), Patriarhia Antiohiei (1924), Patriarhia Alexandriei (1928), Arhiepiscopia Ciprului (1924), Biserica Greciei (1924) si Biserica Ortodoxa Romana (1924), socotind ziua de 1 octombrie drept 14 octombrie, sarind peste cele 13 zile cu care ramasese in urma calendarul iulian, Biserica Gruziei, Biserica Ortodoxa din Polonia (1924), Biserica Ortodoxa din Cehoslovacia (1951), Biserica Ortodoxa din Finlanda (1917, cu aprobarea Bisericii Ruse), Biserica Ortodoxa Bulgara (1968).
Au ramas, insa, cateva Biserici Ortodoxe cu calendarul iulian neindreptat, ca: Patriarhia Ierusalimului, Biserica Rusa si Biserica Sarba, precum si Manastirile din Sf. Munte Athos, cu exceptia Vatopedului, care se numesc "pe stil vechi", pentru ca praznuiesc Pastile si toate sarbatorile dupa vechiul calendar, adica dupa "stilul vechi".

Anul bisericesc nu este identic cu anul liturgic

Anul liturgic incepe in ziua Sfintelor Pasti, in vreme ce anul bisericesc isi are inceputul pe data de 1 septembrie. Anul liturgic se imparte in trei mari perioade:

a) Perioada Triodului (perioada prepascala)
b) Perioada Penticostarului (perioada pascala)
c) Perioada Octoihului (perioada postpascala).

Fiecare din aceste perioade cuprinde un anumit numar de saptamani.

a) Timpul Triodului tine de la Duminica Vamesului si a Fariseului (cu trei saptamani inainte de inceputul postului Pastilor) pana la Duminica Pastilor (total 10 saptamani).

b) Timpul Penticostarului tine de la Duminica Pastilor pana la Duminica I-a dupa Rusalii sau a Tuturor Sfintilor (total opt saptamani).

c) Timpul Octoihului tine tot restul anului, adica de la sfarsitul perioadei Penticostarului pana la inceputul perioadei Triodului. Este cea mai lunga perioada din cursul anului bisericesc.

Pe data de 1 septembrie il sarbatorim si pe Sfantul Cuvios Dionisie Exiguul - parintele erei crestine. Canonizarea Sfantului Dionisie Exiguul s-a facut in sedinta de lucru a Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane din 8-9 iulie 2008.

sursa: www.crestinortodox.ro

Aici puteti vedea toate imaginile de pe acest blog

ESTE INTERZISA COPIEREA SAU REPRODUCEREA PARTIAL SAU TOTAL A CONTINUTULUI ACESTUI BLOG FARA ACORDUL AUTORULUI DE DREPT! Page copy protected against web site content infringement by Copyscape

View My Stats